CONEXIUNI MEDICALE

Se spune că o bibliotecă de calitate este definită în primul rând prin cărţile care lipsesc de pe rafturile ei

Câte specialităţi au nevoie de o definiţie? Conform WONCA Europe (The European Society of General Practice/Familiy Medicine, 2002), „medicina de familie este o disciplină academică şi ştiinţifică, având propriul conţinut educaţional, cercetare şi activitate clinică bazată pe dovezi, fiind o specialitate clinică orientată spre îngrijirea primară”. În Europa, medicina de familie a trecut prin definiţia Leeuwenhorst (1974), WONCA (1991), Olesen (2000), până la cea curentă, care este de altfel cea mai scurtă.

Relaţionarea medicului de familie cu societatea este dublă: cu pacienţii şi cu medicii de alte specialităţi. Pacienţii aşteaptă totul de la medicul lor. Medicul de familie trimite spre alţi specialişti pacienţii cărora nu le poate rezolva toate problemele, creându-şi astfel aparenţa de incompetenţă, în special în faţa specialiştilor.

Când am fost întrebat de fostul meu îndrumător în pediatrie, la ani de zile după terminarea rezidenţiatului, aproape cu părere de rău, „de ce nu ai mers mai departe în medicină?”, am fost derutat, pentru mine pediatria, la fel ca şi alte domenii, fusese doar o un popas, iar sensul întrebării era cu totul altul pentru mine, mai departe însemna medicina de familie.

Altcândva am fost întrebat „de ce nu există nume mari în medicina de familie?”, din nou nu am înţeles şi mi s-au dat exemple de reprezentanţi importanţi ale diferitelor ramuri medicale. Nu mă preocupase acest subiect, astel încât am încercat un răspuns că în marele număr al medicilor generalişti de pretutindeni este uşor să fii nevăzut, uneori când greşeşti şi de cele mai multe ori când eşti bun. Cred că medicina familiei nici nu poate avea „mari nume”, sunt prea mulţi anonimi care o practică. Raportul între generalişti şi alţi specialişti ar trebui să fie 1:1; mai mult, generaliştii trebuie să fie medici cu o experienţă solidă în asistenţa primară, dobândită în 3 ani de educaţie medicală vocaţională şi o educaţie postuniversitară continuă. În România, raportul medici de familie:medici specialişti este 1:4, iar de cele mai multe ori opţiunea pentru medicina de familie este conjuncturală. O sugestie pentru absolvenţii de medicină: dacă nu vă puteţi hotărî în alegerea unei specialităţi şi aţi vrea să faceţi din toate câte ceva, sunteţi făcuţi pentru medicina generală.

Pentru o cercetare eficientă în medicina primară trebuie dezvoltate urgent abilităţile în cercetare, infrastuctura şi cultura care stimulează cercetarea.

Relaţia interdisciplinară a fost şi va fi dificilă, dar scopul comun este binele pacientului, iar colaborarea între asistenţa primară şi cea secundară poate fi un deziderat uşor de atins. Revista de faţă este unul din argumentele că medicina este unitară, fiind rodul parteneriatului între două organizaţii profesionale diferite şi totodată mai apropiate decât oricând.

Aceasta nu este o revistă pentru generalişti … sau este o revistă pentru generaliştii de toate specialităţile. Puteţi găsi în ea subiecte de interes pentru multe ramuri ale trunchiului comun medical. Nu putem decât să vă mulţumim pentru interesul arătat pentru ea.

 

MEDICINA ŞI POLITICA Scurtă privire retrospectivă asupra trecutului, prea asemănător prezentului

 

Motto:

„S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima.”

„Iată cele mai înfricoşătoare cuvinte din limba engleză: Sunt de la Guvern şi am venit să vă ajut !”

Ronald Reagan

 

 Preambul: oricât de desuet sună, cine nu învaţă din greşelile trecutului este condamnat să le repete.

Definiţie: experienţele de tip „deja vu” sunt consecinţa unor dorinţe sau amintiri legate de un eveniment traumatic, pe care mintea umană le-a reprimat (Sigmund Freud). Emile Boirac în L`avenir des Sciences Psychiques o descrie ca acea senzatie pe care am mai trăit-o într-un anumit moment din viaţa noastră. Variaţiile termenului „deja vu” includ „deja vecu”, adica deja trăit şi „deja senti”, adica deja simţit. Deja vu este, simplu spus, percepţia umană asupra unui lucru trăit sau văzut recent, ca şi când s-ar mai fi întâmplat odată, deşi persoana implicată ştie că nu este adevărat.

Dar de data aceasta ştiu că este adevărat…

 

Viaţa medicală a fost influenţată de politică dintotdeauna, într-o măsură imposibil de contestat, în schimb medicii au influenţat prea puţin viaţa politică, numărul celor cu funcţii guvernamentale sau administrative fiind totuşi redus. „Coruperea”, în sensul ruperii de medicină şi alipire la interesele politicii de moment, a fost covârşitoare la toţi cei care s-au lăsat atraşi de mirajul puterii.

Voi începe cu medici care au renunţat la activitatea medicală pentru a se dedica politicii; numele lor sunt cunoscute, dar puţină lume ştie despre formarea lor medicală, atât cât a fost: N. Lupu, N. Costinescu, C. Argetoianu, Al. Vaida Voievod.

Alţi medici au fost cooptaţi de partide cu rolul de tehnocraţi avant la lettre: prof. Iuliu Moldovan, prof. I. Cantacuzino, prof. T. Gane, prof. N. Hortolomei, prof. C. Angelescu, N. Marinescu, Gh. Banu.

Sunt sugestive pentru relaţia medicină-politică câteva întâmplări: profesorul Iuliu Moldovan, de la Cluj, refuză solicitarea prefectului de a ceda automobilul Institutului de Igienă în scopuri electorale, motiv pentru care este victima unei campanii de denigrare; profesorul Iacob Iacobovici relatează cazul unui doctor docent care, solicitând ministrului sănătăţii postul de şef de secţie al unui spital judeţean, este trimis la şeful organizaţiei de partid din acel judeţ pentru un acord în funcţie de opiniile politice ale candidatului; profesorul Dimitrie Gerota exprimând critici la adresa conducerii, este arestat în 1935 pentru opinii defăimătoare la adresa tronului, fiind eliberat la protestele studenţilor.

Legea electorală din 1926 prevedea ca la depunerea candidaturii să se semneze şi demisia din post, fără posibilitatea revenirii în caz de insucces, sau după terminarea mandatului, cu excepţia corpului didactic şi al preoţilor. Astfel, în 1927 în Parlament intră 12 deputaţi şi 7 senatori medici. Ulterior, se revine asupra dispoziţiei, menţinându-se restricţia pentru funcţiile administrative. Totuşi în 1932 în Parlament intră doar 20 de medici, pe lângă 260 de avocaţi, 140 membri ai corpului didactic, 80 agricultori (mare parte moşieri), 50 preoţi, puţini ingineri, comercianţi, ziarişti, doi mareşali şi un student. Evident, lipsa de apetenţă pentru politică a adevăraţilor practicieni (cu excepţiile de rigoare) a fost un obstacol major. Se remarcă intervenţiile în Parlament a câtorva medici: Toma Ionescu, D. Daniepolu, N. Hasnaş, I. Jianu.

Naivitatea poate este direct proporţională cu inteligenţa, motiv pentru care apariţia Frontului Renaşterii Naţionale al dictaturii carliste atrage personalităţi marcante, prin iluzia sfârşitului luptelor politice: Iuliu Haţieganu, N. Hortolomei, Gh. Banu, Emil Ţeposu, I. Tănăsescu, N. Minovici. Consecinţele pentru unii vor fi de durată.

Nu putem pune sub semnul îndoielii participarea unor medici la campaniile electorale, unele comitete ale societăţilor medicale plângându-se de slaba participare la şedinţele acestora în perioadele electorale; totuşi corpul medical în ansamblul său a fost destul de inert.

În 1923 se înfiinţează Ministerul Sănătăţii, dar ulterior este comasat cu Ministerul Muncii, ceea ce crează probleme şi mai mari decât în perioada lipsei ministerului. Incapacitatea de administrate a Ministerului Sănătăţii proaspăt înfiinţat (dar nu numai a acestuia) este ilustrată de faptul că din 882 de circumscripţii, erau asigurate cu medici doar 390, erau ocupate provizoriu 198, 101 fiind asigurate de studenţi, iar 193 erau libere.

În 1925, prin Legea Administrativă, cea mai mare parte a unităţilor şi personalului Ministerului este trecută organelor administrative locale, nepregătite financiar şi tehnic, consecinţele fiind: spitale neutilizate, personal medical mutat arbitrar, măsuri de sănătate publică neaplicate. Sugestiv, Iacob Iacobovici acuză: „conducători, în dorinţa de a satisface oportunismul de o clipă…dar se mistuie mai curând ca lumina unei feştile”. Oare dacă am înlocui anul 1925 cu 2010 am observa similitudini? Credem că acum organele administrative sunt mai pregătite?

Ulterior, mare parte a spitalelor şi a personalului trece din nou la Ministerul Sănătăţii în mai multe etape. Pe Iacob Iacobovici îl reîntâlnim pe parcursul anilor următori vituperând: „Ministerul Sănătăţii este o primejdie pentru sănătatea publică, Ministerul Sănătăţii nici măcar nu ştie câte dispensare şi câţi medici sunt şi nici măcar nu ştie bine ce face”. El considera ca Ministerul nu mai constituia un organ tehnic, nu se consulta cu specialiştii, orientându-se numai după criterii politice. El este şi autorul unei invenţii lingvistice: titanozauri, prin care îi caracteriza pe cei care cumulează funcţii inutile, dând exemplul unui medic apropiat de guvern, cu şase funcţii de conducere, locuinţă de serviciu şi salarii cu o sumă incredibilă. Este sugestivă reacţia conducătorului de atunci al Ministerului: „profesorul I. Iacobovici este un ambiţios nesatisfăcut, care urmăreşte posturi înalte şi care aţâţă lumea medicală împotriva legii”. Aş spune aici că astăzi s-ar adăuga din partea unui reprezentant contemporan cu noi, al aceluiaşi minister şi „nepăsarea faţă de pacient şi nevoile acestuia”. Cu un curaj similar, profesorul Tomescu afirma cu ironie că un medic care conduce un spital „este tot atât de priceput în multiplele specialităţi ale medicinei pentru că este ignorant în toate”. Tot el, prezenta cazul Spitalului Central de Boli Nervoase care aparţinea de Ministerul Sănătăţii, spitalul având un teren de 100 de hectare pe care îl folosea pentru terapie prin muncă, acest teren fiind râvnit de vecinii care doreau să îl cumpere prin procedee ilicite, deşi terenul era primit de la stat din 1892 şi nesupus exproprierii. Dacă am înlocui numele spitalului cu Institutul de Naţional de Geriatrie şi Gerontologie Ana Aslan şi anul 1933 cu prezentul am găsi asemănări?

Cazul doctorului Gancevici a fost celebru în epocă, fiind deplin uitat azi. Medic-şef al oraşului Braşov, dorind să se mute la Bucureşti acceptă postul de medic într-o circumscripţie urbană; la prezentarea la post află că este ocupat. Între timp postul de pe care plecase la Braşov fusese ocupat şi el. Neavând de ales, doctorul acceptă să revină la Braşov pe un post de medic de circumscripţie, dar acesta este ocupat din nou de altcineva. În disperare, doctorul are o tentativă de sinucidere. Melodramatic şi în ton cu epoca; azi probabil calea sinuciderii ar fi înlocuită de drumul străinătăţii…

În 1933, Adunarea Generală Medicală înaintează guvernului un proiect de lege, argumentând că soarta corpului medical nu poate fi lăsată la bunul plac al funcţionarilor şi că, având în vedere acţiunile neadecvate ale Ministerului Sănătăţii, ar trebui constituit un „cerc de studii” cu participarea medicilor pentru a găsi soluţii. Înlocuiţi AGM cu Colegiul Medicilor din România şi poftiţi în zilele noastre, sună cunoscut?

Profesorul Tomescu, în 1937 susţinea că Ministerul Sănătăţii, format şi la insistenţele medicilor în 1923, în loc să fie unul din cele mai importante ministere, este folosit de guverne ca „portofoliu de tranziţie” pentru politicieni, iar medicii din rural „despre care toată lumea este convinsă că au un rol covârşitor în asistenţa populaţiei, sunt supuşi unui tratament dezonorant, drept dovadă, salarul acestora fiind ca al unui sublocotenent, iar din gradaţiile de 25% se primesc inconstant doar 12% la interval de cinci ani”. Vă rog, imaginaţi-vă că nu am scris anul 1937…nici nu trebuie să închideţi ochii, sunteţi în prezent!

Orice asemănare a faptelor descrise cu prezentul este neîntâmplătoare şi adevărată.

Referinţe

1. Setlacec, D, Medicina românească-medicină europeană, 1918-1940, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998,305-310,312-315
2. http://news.softpedia.com/news/D-j-vu-urile-D-j-vu-ului-ro-22840.shtml
3. Bulei, I, Atunci când veacul se năştea, Ed. Eminescu, Bucureşti,1990